Oricat le-as intoarce si le-as suci, protestele imi dau o senzatie de satisfactie. Cu toate vandalizarile, cu toate manipularile, cu toate enormitatile jurnalistice parazitare.
Si dupa cateva zile in care satisfactia nu m-a parasit, desi protestele devenisera repetitive, mi-am dat seama de unde prospetimea de care nu ma mai saturam.
Sunt proteste de tip nou. Au o autonomie a lor. O combustie proprie, de esenta aproape ne-romaneasca.
Pe scurt, sunt primele proteste ale noii societati. Pana acum, am avut doar proteste ideologizate, marcate de mitologia tranzitiei de la comunism la nu-se-stie-nici-acum-ce. Acum, avem primul protest cinstit: "Ne e foame!". Si nu scandeaza doar tineri cu glugi si hanorace, ci si batrani stirbi, care nu stiusera pana mai ieri decat "Jos Iliescu!" sau "Sus Iliescu!".
Daca tai sonorul la televiziuni si ignori burtierele, Bucurestiul la proteste pare sa aduca binisor cu Atena sau chiar si cu Londra la proteste (OK, si cu Fasia Gaza, daca te uiti mai mult, dar asta e deja pentru cei ce au timp sa rafineze discutia). Ceea ce, da, e motiv de satisfactie: democratia capata si inteles local.
0 opinii:
Trimiteţi un comentariu