Cred ca un observator extern al protestelor din unele orase din Romania ar fi destul de nedumerit de vehementa cu care oamenii cer demisia presedintelui in contextul in care nemultumirile lor fundamentale sunt cele economice. Ar da fuga la constitutia tarii si nedumerirea ar creste, pentru ca acolo ar gasi ca guvernul e raspunzator de politica economica. Asadar, revendicarea logica ar fi demisia guvernului, ci nu a presedintelui.
Dar un recurs fugar la istoria ultimilor ani l-ar putea lamuri repede. In ultimii ani, presedintele a fost cel ce si-a asumat rolul determinant in deciziile care au trasat traiectoria politica si economica a Romaniei. Fie ca a fost vorba de coagularea unei majoritati guvernamentale, fie ca a fost vorba de anuntarea, asumarea si explicarea masurilor de austeritate, fie ca a fost vorba de impunerea unor legi considerate reformiste fara o suficienta dezbatere parlamentara.
Nu mai conteaza daca protestatarii mai tin minte toate aceste episoade; lor, ca subiecti ai acestor decizii, le e suficienta intuitia ca presedintele este principalul raspunzator de administrarea tarii. Ceea ce cer protestatarii este, oricat de ciudat ar parea, demisia presedintelui din functia de prim-ministru.
Formal, este o cerere absurda. De aici probabil si tacerea constitutionala cu care s-a inconjurat presedintele de la izbucnirea protestelor, spre deosebire de guvern care a raspuns, cat a putut raspunde, ca manifestatiile sunt legitime, indreptatite, reprezentative si totodata indreptate impotriva intregii clase politice.
Insa amanarea transarii acestei situatii paradoxale poate duce la doua consecinte riscante.
Una ar tine de impresia impunitatii. Nu poti demisiona dintr-o functie pe care nu o detii formal, deci o poti exercita in continuare.
A doua ar fi afectarea arhitecturii institutionale romanesti. In ianuarie 2012 presedintele este perceput acut ca un prim-ministru si lasa pe mai departe situatia ambigua. Si atunci, pana in 2014, unde ne este presedintele?
0 opinii:
Trimiteţi un comentariu